Nu pot sa mai plang pentru tine, poate ca e rau, poate ca e bine, dar nu mai pot. Imi lipsesc zilele cand te vedeam si incepeai sa-mi povesteste despre viata, imi lipsesc enorm. Acum doar in vis reusesc sa te mai intalnesc, sa vorbesc cu tine, sa ma certi si, cum mi-ai spus tu, sa fii trista pentru ca eu sunt trista.
Mereu cand nu erai bine imi propuneam sa stau mai mult cu tine, sa profit cat mai mult de timpul pe care il avem impreuna aici, ca sa nu regret mai tarziu, dar, din pacate, asta fac acum. Regret ca nu am scris undeva povestile pe care mi le spuneai, regret ca eram grabita sa fc altceva decat sa stau cu tine, regret ca ma certam cu tine pe motive idioate, chiar daca tu stiai mai bine.
Din cand in cand, te visez ca este acasa, si mereu ma linistesc, uite ai fost doar plecata undeva si acum te-ai intors, dar imi aduc aminte mereu de adevar si asta doare cel mai tare.
Se spune ca dupa ce pleaca de aici, oamenii sunt uitati, eu mi-am propus sa nu fac asta, sa mi te amintesc mereu, sa inchid ochii si sa te visez si sa ma tii in brate, sa plang ca nu mai esti. Momentan, lacrimi nu mai sunt, dar durerea persista.
Uneori te caut pe strada, te zaresc printre lume, ma bucur ca te vad, dupa care ma trezesc la realitate, ca tu nu mai esti.
Eu totusi te voi astepta mereu in vis, sa te bucuri cu mine, sa vorbim, sa ma certi si sa fii trista ca eu sunt trista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu