Suflet pierdut

Imi lipseste ceva, ceva nu imi este de ajuns nu porimesc destul de... ceva pe care nu il pot defini. Simt ca sunt un suflet pierdut in praf, vant, asfalt, blocuri reci si multa muzica. Ceea ce acum 9 luni ma facea sa ma simt mai importanta, acum nu ma mai misca, nu ma mai bucura si din contra ma umple de tristete. Ceva s-a asezat pe sufletul meu, un praf inecacios, o panza neagra si grea. Ma simt ca un copil. Un copil ce imbatraneste pe zi ce trece din cauza oamenilor rai din preajma mea si de dorul celor care nu mai sunt si pe care nu ii voi uita niciodata.

Viata rea si dureroasa, acum ai venit sa-mi iei fericirea de altadata pentru a da-o altcuiva? Randul meu s-a terminat? De ce? Totusi se pare ca doar mie mi se intampla pentru ca ceilalti din jurul meu sunt cat de cat fericiti si impliniti, nu-i condamn, incerc sa ma bucur pentru ei. Dar ramane mereu aceiasi intrebare: eu cand am sa ma bucur, fericesc asa? Mai e mult pana o sa ajung si eu la capat?

Intr-o mare de negativism, inoata disperata o speranta, care striga CREDE! Cred, sper in mai bine, la o revenire a trendului (pentru cunoscatori) si imi doresc o noua raza de soare pe strada mea. Soarele oricum esti TU!